Bună dimineaţa. Cum sunteţi? A fost grozav, nu e aşa? Am fost impresionat de întregul eveniment. De fapt, plec. (Râsete) Au fost trei teme, nu e aşa, de-a lungul conferinţei, care sunt relevante pentru ceea ce vreau să discut. Una dintre ele este evidenţa extraordinară a creativităţii umane în toate prezentările la care am participat şi în toţi oamenii de aici. Doar varietatea şi extinderea evenimentului. A doua este că ne-a adus la un punct în care nu avem nicio idee ce se va întâmpla în viitor. Nicio idee cum se vor desfăşura lucrurile.

Sunt interesat de educaţie — de fapt, descopăr că toată lumea este interesată de educaţie. Voi nu? Aceasta mi se pare foarte interesant. Dacă eşti la o petrecere, şi spui că lucrezi în educaţie — de fapt, nu mergi prea des la petreceri, sincer, dacă lucrezi în educaţie. (Râsete) Nu eşti invitat. Şi, curios, nu eşti niciodată reinvitat. Asta e ciudat pentru mine. Dar dacă eşti la o petrecere, şi spui cuiva, ştiţi, vor spune, “Cu ce te ocupi?” şi spui că lucrezi în educaţie, poţi să vezi cum se albesc la faţă. Și zic, „Oh Doamne, de ce eu? Singura mea ieşire din întreaga săptămână” (Râsete) Dar dacă îi întrebi despre educaţia lor, te pun la perete. Pentru că este unul din acele lucruri care îi defineşte pe oameni, am dreptate? Ca şi religia, banii şi alte lucruri. Am un mare interes în educaţie, şi cred că toţi avem. Avem un imens interes investit în ea, parţial pentru că educaţia este cea care ar trebui să ne ducă spre acest viitor ce nu-l putem înțelege. Dacă ne gândim, copiii care încep şcoala anul acesta se vor pensiona în 2065. Nimeni nu are nicio idee — în ciuda tuturor experienţelor care au fost etalate aici în ultimele 4 zile — cum va arăta lumea peste 5 ani. Şi totuşi, ar trebui să-i educăm pentru acest viitor. De aceea cred că imprevizibilul acestei situații este extraordinar.

Şi a treia parte este că am căzut cu toţii de acord asupra capacităţilor extraordinare de care copii dispun — capacităţile lor de inovare. Seara trecută Sirena a fost o minune, nu e aşa? Doar văzând ce poate să facă. Este excepţională, dar nu cred că este chiar așa de excepţională în întreaga lume a copilăriei. Ceea ce avem aici este o persoană de o dedicare extraordinară ce a găsit un talent. Iar afirmaţia mea este că, toţi copiii au talente extraordinare. Şi le risipim, fără milă chiar. Vreau să vorbesc despre educaţie şi despre creativitate. Afirmaţia mea este că în zilele noastre creativitatea este la fel de importantă în educaţie precum știința de carte, şi ar trebui să le acordăm aceeiaşi importanţă. (Aplauze) Mulţumesc. Asta a fost tot, de fapt. Mulţumesc mult. (Râsete) Aşadar, 15 minute rămase. Păi, m-am născut… — nu. (Râsete)

Am auzit o poveste deosebită recent — Îmi place să o spun — despre o fetiţă la ora de desen. Avea 6 ani şi stătea în spate, desenând, iar profesoara a spus că această fetiţa aproape niciodată nu era atentă, dar la ora aceea era. Profesoara a fost fascinată şi a mers la ea şi a spus, „Ce desenezi?” Iar fetiţa a spus, „Îl desenez pe Dumnezeu”. Iar profesoara spus „Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu”. Iar fetiţa a spus „Vor ştii într-un minut”. (Râsete)

Când băiatul meu avea 4 ani în Anglia — de fapt, avea 4 ani peste tot în lume, sincer. (Râsete) Dacă suntem stricţi, peste tot pe unde a fost, a avut 4 ani în acel an. A jucat în piesa „Naşterea Domnului”. Vă amintiţi povestea? A fost mare. A fost o poveste mare. Mel Gibson a realizat continuarea. Poate a-ţi vazut-o: „Naşterea II”. Dar James a primit rolul lui Iosif, iar noi am fost entuziasmaţi de asta. Consideram acesta unul din rolurile principale. Era plin la noi de „agenţi” în tricouri inscripţionate cu „James Robinson ESTE Iosif!” (Râsete) Nu trebuia să vorbească, dar ştiţi partea în care intră cei trei regi. Ei vin cu daruri, şi aduc aur, tămâie şi smirnă. Asta chiar s-a întâmplat. Stăteam acolo şi cred că nu au intrat în ordinea corectă, pentru că am vorbit cu micuțul băiat după şi i-am spus, „Esti în regulă cu asta?” Şi a răspuns „Da, de ce, nu a fost bine?” Doar s-au inversat, asta a fost. Oricum, cei trei băieţi au intrat, copii de 4 ani cu prosoape pe cap, şi au pus nişte cutii pe jos, iar primul copil a spus „Îţi aduc aur”. Al doilea a spus „Îţi aduc smirnă”. Iar al treilea băiat a spus „Frank a trimis asta”. (tămâie = frankincense în engleză)(Râsete)

Ceea ce au aceste lucruri în comun estă că, copiii vor încerca. Dacă nu ştiu, vor încerca oricum. Am dreptate? Nu le e teamă de greşeală. Acum, nu vreau să spun că a greşi este acelaşi lucru cu a fi creativ. Ceea ce ştim estă că, dacă nu eşti pregătit să greşeşti, nu vei veni niciodată cu ceva original. Dacă nu eşti pregătit să greşeşti. Şi pe când ajung adulţi, cei mai mulţi copii pierd acea capacitate. Le e frică de greşeală. Şi ne conducem companiile în felul acesta. Stigmatizăm greşelile. Şi acum derulăm sisteme naţionale de educaţie unde greşelile sunt cel mai prost lucru pe care îl poţi face. Iar rezultatul este că educăm oamenii să-şi piardă capacităţile creative. Picasso a spus odată asta: a spus că toţi copiii se nasc artişti. Problema este a rămâne artişti pe măsură ce creştem. Cred asta cu pasiune: creativitatea nu este dobândită pe măsură ce creștem ci pierdută. Sau mai degrabă, suntem educaţi să o pierdem. De ce se întâmplă aşa?

Am locuit în Stratford-pe-Avon până acum aproximativ 5 ani. De fapt, ne-am mutat din Stratford în Los Angeles. Aşa că vă puteţi imagina ce tranziţie uşoară a fost. (Râsete) De fapt, am locuit într-o zonă numită Snitterfield, chiar lângă Stratford, care este locul de naştere al tatălui lui Shakespeare. Sunteţi loviţi de un nou gând? Eu am fost. Nu vă gândiţi că Shakespeare avea un tată, nu? Pentru că nu vi-l imaginaţi pe Shakespeare copil, nu? Shakespeare având 7 ani? Eu nu m-am gândit niciodată la asta. Adica, a avut şapte la un anumit moment. A avut pe cineva ca profesor de engleză, nu? Cât de enervant ar fi fost acest lucru? (Râsete) „Trebuie să te străduieşti mai mult”. Fiind trimis la culcare de tatăl său, adică, „Shakespeare, treci la culcare, acum!” „şi pune jos stiloul” „Şi nu mai vorbi aşa. Induce pe toată lumea în eroare”. (Râsete)

Oricum, ne-am mutat din Stratford în Los Angeles, şi vreau să spun doar câteva cuvinte despre mutare. Băiatul meu nu vroia să vină. Am doi copii. El are 21 acum, fiica mea 16. Nu vroia să vină în Los Angeles. Îi plăcea ideea, dar avea o prietenă în Anglia. Era dragostea vieţii lui, Sarah. O ştia de o lună de zile. Au avut a patra lor aniversare, pentru că este o perioadă lungă când ai 16 ani. Era foarte supărat pe avion, şi a spus „Nu voi mai găsi niciodată o altă fată precum Sarah”. Eram chiar mulţumiţi de asta, sincer, pentru că ea a fost principalul motiv pentru care am plecat din ţară. (Râsete)

Dar ceva te impresionează când te muţi în America şi când călătoreşti în jurul lumii: fiecare sistem educaţional de pe Pământ are aceeiaşi ierarhie a disciplinelor. Fiecare. Nu contează unde mergi. Ai crede că e altfel, dar nu e. Primele sunt matematica şi limbile, apoi ştiinţele umaniste, iar ultimele sunt artele. Peste tot pe Pământ. Şi în aproape fiecare sistem, de asemenea, există o ierharhie în cadrul artelor. Arta şi muzica au de obicei un statut mai ridicat în şcoli decât drama şi dansul. Nu există un sistem educaţional pe Planetă care îi învaţă dansul în fiecare zi pe copii în acelaşi mod în care îi învaţă matematica. De ce? De ce nu? Cred că asta este chiar important. Cred că matematica este foarte importantă, dar şi dansul este. Copiii dansează tot timpul dacă le este permis, cu toţii o facem. Cu toţii avem un corp, nu? Am ratat ceva? (Râsete) Sincer, ceea ce se întamplă este, că pe măsură ce copiii cresc, începem să-i educăm progresiv de la şold în sus. Şi apoi ne concentrăm asupra capului. Şi uşor într-o parte.

Dacă ar fi să vizitezi sistemul de învăţământ, ca şi extraterestru, şi ai spune „La ce foloseşte, sistemul public de educaţie?” cred că ar trebui să concluzionezi — dacă te uiţi la rezultate, la cine reuşeşte în acest sistem, cine face totul aşa cum ar trebui, cine primeşte toate laudele, cine sunt câştigătorii — cred că ar trebui să concluzionezi că întregul scop al educaţiei publice în întreaga lume este de a produce profesori universitari. Nu e aşa? Ei sunt oamenii ce se situează acolo sus. Şi eu am fost unul, aşa că uite. (Râsete) Îmi plac profesorii universitari, dar, nu ar trebui să-i considerăm realizarea supremă a umanităţii. Sunt doar o formă de viaţă, o altă formă de viaţă. Dar sunt cumva ciudaţi, şi spun asta cu afecţiune pentru ei. E ceva ciudat cu profesorii, din experienţa mea — nu toţi, dar de obicei — trăiesc în capul lor. Trăiesc acolo sus, şi puţin într-o parte. Sunt separaţi de trup, literal vorbind. Îşi privesc corpul ca o formă de transport pentru capul lor, nu? (Râsete) Este un mod de a-şi duce capul la întâlniri. Dacă vreţi dovada reala a experienţelor autoscopice, mergeţi la o conferinţă rezidenţială a academicienilor seniori, şi asistaţi la discoteca din ultima seară. (Râsete) Şi acolo veţi vedea, bărbaţi şi femei adulte zvârcolindu-se fără control, fără ritm, aşteptând sfârşitul pentru a putea merge acasă să scrie o lucrare despre ea.

Sistemul nostru de învăţământ este construit pe ideea de abilitate academică. Şi există un motiv. Întregul sistem a fost inventat — în jurul lumii, nu au existat sisteme publice de educaţie înainte de secolul 19. Toate au fost implementate pentru realizare nevoilor industrialismului. Asfel că ierharhia se bazează pe două idei. Prima, că cele mai folositoarea materii pentru muncă sunt cele mai importante. Probabil că aţi fost îndepărtaţi de lucruri ce vă plăceau în şcoală pe când eraţi copii, pe motiv că nu veţi obţine o slujbă făcând acel lucru. Corect? Nu cânta, nu vei fii un muzician; nu urma artele, nu vei fii un artist. Sfat bun — acum, total greşit. Întreaga lume este cuprinsă într-o revoluţie. Iar a doua este abilitatea academică, ce a ajuns să domine viziunea noastră asupra inteligenţei, pentru că universităţile au creat sistemul după propria lor imagine. Dacă ne gândim la asta, întreg sistemul public de educaţie din jurul lumii este un proces prelungit de intrare la universitate. Iar consecinţa este că mulţi oameni talentaţi, deştepţi şi creativi, cred că nu sunt, pentru că lucrul la care erau buni în şcoală nu era apreciat, sau era chiar stigmatizat. Nu cred că ne permitem să continuăm pe acest drum.

În următorii 30 de ani, din punctul de vedere al UNESCO, mai mulţi oameni vor absolvi o formă de învăţământ în întreaga lume, decât toți cei de la începutul istoriei. Mai mulţi oameni, şi este combinaţia tuturor lucrurilor despre acare am vorbit — tehnologia şi efectele de transformare asupra muncii, demografia şi creşterea explozivă a populaţiei. Brusc, diplomele nu mai valorează nimic. Nu este adevărat? Când eram student, dacă aveai o diplomă, aveai un loc de muncă. Dacă nu aveai un loc de muncă, era pentru că nu vroiai unul. Şi sincer, eu nu vroiam unul. (Râsete) Dar acum copiii cu diplome de cele mai multe ori se întorc acasă şi continuă cu jocurile video, pentru că ai nevoie de un master unde înainte era suficient o licenţă, şi acum ai nevoie de un doctorat pentru cealaltă. Este un proces de inflaţie academică. Şi indică faptul că întreaga structură a educaţiei fuge de sub picioarele noastre. Trebui să regândim radical viziunea asupra inteligenţei.

Ştim trei lucruri despre inteligenţă. Unul, este diversificată. Privim lumea sub toate modurile în care o experimentăm. Vizual, prin sunete, chinestezic. În termeni abstracţi, în mişcare. Doi, inteligenţa este dinamică. Dacă privim interacţiunile unui creier uman, aşa cum am auzit ieri în câteva prezentări, iteligenţa este admirabil de interactivă. Creierul nu este împărţit în compartimente. De fapt, creativitate — ce o definesc ca procesul de creare a ideilor originale ce au valoare — cel mai adesea provine din interacţiunea modurilor disciplinare diferite de a vedea lucrurile.

Apropo, există un trunchi de nervi ce conectează cele două jumătăţi ale creierului numit corpus callosum. Este mai gros la femei. Plecând de la ce a spus Helen ieri, cred că probabil de aceea femeile sunt mai bune la activităţi multiple. Pentru că sunteţi, nu e aşa? Există multe cercetări, dar o ştiu din viaţa personală. Dacă soţia mea găteşte acasă — ceea ce nu se întamplă des, din fericire. (Râsete) Dar dacă — nu, e bună la unele lucruri — dar dacă găteşte, vorbeşte şi la telefon, vorbeşte cu copiii, zugrăveşte tavanul, face operaţii pe cord aici. Dacă eu gătesc, uşa este închisă, copiii sunt ieşiţi, telefonul este în furcă, dacă intră în bucătărie mă supăr. Îi spun, „Terry, te rog, încerc să prăjesc un ou aici. Mai lasă-mă-n pace.” De fapt, ştiţi acea dilemă filozofică, dacă un copac cade în pădure şi nimeni nu-l aude, a făcut zgomot? Ţine-ţi minte această veche dilemă? Am văzut un tricou recent pe care scria, „Dacă un bărbat vorbeşte într-o pădure, şi nicio femeie nu-l aude, tot înseamnă că nu are dreptate?” (Râsete)

Şi al treilea lucru despre inteligenţă, este că e distinctă. Scriu o nouă carte momentan numită „Epifanie”, bazată pe o serie de interviuri cu oameni, despre cum şi-au descoperit talentul. Sunt fascinat despre modul în care oamenii au ajuns acolo. A pornit de la o discuţie ce am avut-o cu o femeie extraordinară despre care probabil majoritatea oamenilor nu au auzit niciodată, se numeşte Gillian Lynne, aţi auzit de ea? Unii au auzit. E coreografă şi toţi ştiu munca ei. A făcut coreografiile pentru „Pisicile” şi „Fantoma de la Operă”. E extraordinară. Făceam parte din comisia „Royal Ballet”, în Anglia, după cum vedeţi. Oricum, am luat masa împreuna cu Gillian într-o zi, şi am spus, „Gillian, cum ai devenit dansatoare?” Iar ea a spus că a fost interesant, când era în şcoală, nu avea nicio speranţă. Iar şcoala, în anii ‘30, i-a scris părinţilor ei şi au spus, „Credem că Gillian are o problemă de învăţare”. Nu se putea concentra, era agitată. Cred că acum am spune că avea ADHD. Voi nu? Dar asta era în anii 1930, iar ADHD-ul nu se inventase încă. Nu era o boală disponibilă. (Râsete) Oamenii nu ştiau că o pot avea.

Oricum, s-a dus să vadă un specialist. A intrat în această încăpere cu lemn de stejar cu mama ei, şi a fost pusă să stea pe un scaun într-un capăt, şi a stat pe mâini 20 de minute în timp ce acest om a vorbit cu mama ei despre toate problemele pe care Gillian le avea la şcoală. Şi la sfârşit — pentru că deranja oamenii, întârzia tot timpul cu temele, şi aşa mai departe, un copil de 8 ani — la sfârşit, doctorul a mers lângă Gillian şi a spus, „Gillian, am ascultat toate aceste lucruri pe care mama ta mi le-a spus, şi trebuie să vorbesc cu ea între patru ochi”. A spus, „Aşteaptă aici, ne vom întoarce, nu ne va lua foarte mult”. Au ieşit şi au lăsat-o. Dar pe când ieşeau din cameră, el a pornit radioul de pe birou. Şi când au ieşit din cameră, el a spus către mama ei, „Doar staţi şi priviţi-o”. Şi în momentul în care au părăsit încăperea, mi-a spus, era în picioare, mişcându-se pe ritmul muzicii. Şi au urmărit-o câteva minute şi s-a întors către mama ei şi a spus, „Doamna Lynne, Gillian nu este bolnavă, este dansatoare. Duceţi-o la o şcoală de dans.”

Am spus, „Ce s-a întâmplat?” Ea a spus, „M-a dus. Nu pot să-ţi spun cât de frumos a fost. Am intrat în această încăpere şi era plină de oameni ca şi mine. Oameni ce nu puteau sta liniştiţi. Oameni ce trebuiau să se mişte pentru a gândi”. Ce trebuia să se mişte pentru a gândi. Făceau balet, tap, jazz, dans modern, dans contemporan. Eventual a obţinut o audiţie la „Şcoala Regală de Balet”, a devenit dansatoare solo și a avut o carieră strălucitoare la „Royal Ballet”. A absolvit eventual „Şcoala Regală de Balet” şi a înfiinţat propria societate, „Societatea de dans Gillian Lynne”, l-a întâlnit pe Andrew Lloyd Webber. E responsabilă pentru unele dintre cele mai de succes producţii muzicale de teatru din istorie, milioane de oameni au fost incântaţi, şi este o multimilionară. Altcineva probabil i-ar fi dat medicamente şi i-ar fi spus să se calmeze.

(Aplauze) Cred că se rezumă la asta: Al Gore a vorbit seara trecută despre ecologie, şi despre revoluţia începută de Rachel Carson. Cred că singura noastră speranţă pentru viitor este să adoptăm o nouă concepţie legată de ecologia umană, una în care începem să reconstituim concepţia noastră despre bogăţia capacităţii umane. Sistemul nostru educaţional ne-a îmbolnăvit mintea cu privire la modul în care consumăm planeta: pentru un anumit produs. Şi pentru viitor, nu ne va deservi. Trebuie să regândim principiile fundamentale pe care ne educăm copiii. Am găsit un citat frumos din Jonas Salk, care a spus, „Dacă toate insectele ar dispărea de pe Pământ, în 50 de ani, întreaga viaţă de pe Pământ ar înceta. Dacă toate fiinţele umane ar dispărea de pe Pământ, în 50 de ani, toate formele de viaţă ar prospera”. Şi are dreptate.

Ceea ce TED celebrează este darul imaginaţiei umane. Trebuie să fim atenţi acum în a folosi acest dar inteligent, şi că vom abate unele dintre scenariile despre care am vorbit. Şi singurul mod în care o vom face, este să apreciem capacităţile noastre creative pentru bogăţia de care dau dovadă, şi copiii noştrii pentru speranţa ce o reprezintă. Iar sarcina noastră este să educăm întreaga lor fiinţa, pentru a face faţa acestui viitor. Apropo — e posibil ca noi să nu vedem acest viitor, dar ei îl vor vedea. Iar sarcina noastră este să-i ajutăm să facă ceva din el. Mulţumesc foarte mult.